„Sfântul Ioan Botezătorul a fost vas al Harului și glas al adevărului”, a spus Chiriarhul Râmnicului la Mănăstirea „Sfântul Antim”

Înaltpreasfinția Sa a arătat că „Mântuitorul Hristos, numindu-l pe Sfântul Ioan „mai mare decât toți cei născuți din femei” (Matei XI, 11), nu laudă o măreție dobândită după măsura slavei acestei lumi, ci descoperă în el înălțimea unei vieți trăite după măsura apropierii de Dumnezeu, căci adevărata măreție a omului se arată în curăția inimii, în lepădarea de cele trecătoare, în rugăciune și în lucrarea virtuții, prin care mintea se întoarce din risipire către Dumnezeu și se face primitoare a Harului. Astfel, Cel Care a fost socotit vrednic să-L arate pe Mântuitorul Hristos lumii nu și-a însușit slava Mirelui, ci, luminat de Harul dumnezeiesc, a mărturisit că el este doar glasul care strigă în pustie.

Pentru aceasta, Sfântul Ioan Botezătorul, din tinerețe, a ales pustia, înfrânarea și tăcerea, pentru a se păzi de împrăștierea minții și a rămâne întreg înaintea lui Dumnezeu, încât a devenit, astfel, icoană a omului care a primit în sine lucrarea sfințitoare a Harului.

Totodată, chemarea Sfântului Ioan: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Matei III, 2), nu a fost adresată doar celor care îl ascultau pe malurile Iordanului, ci reprezintă descoperirea faptului că Împărăția lui Dumnezeu nu poate fi primită de o inimă care rămâne închisă în iubirea de sine, deoarece pocăința este întoarcerea minții și a întregii persoane către Dumnezeu. Aceasta nu reprezintă un simplu regret al unor fapte, ci începutul vindecării omului, prin care acesta se desprinde de întunericul patimilor și se deschide luminii dumnezeiești.

Pe măsură ce misiunea Sfântului Ioan se apropia de împlinire, se descoperea tot mai limpede caracterul profund hristocentric al existenței sale. Atunci când oamenii l-au întrebat cine este, el a răspuns fără ezitare: „Eu nu sunt Hristosul” (Ioan I, 20), iar această afirmație exprimă conștiința exactă a locului pe care omul îl are înaintea lui Dumnezeu și refuzul de a-și însuși ceea ce aparține Mântuitorului Hristos.

Descoperim, așadar, că smerenia nu înseamnă negarea darurilor primite de la Dumnezeu, ci refuzul de a le transforma în motive de slavă deșartă.

Cel care, smerindu-se, L-a botezat pe Mântuitorul Hristos avea să primească cununa muceniciei, întrucât glasul profetic a mustrat fără cruțare păcatul.

Sfântul Ioan Botezătorul nu și-a plecat conștiința înaintea tronului pământesc, ci, rămânând neclintit în adevărul lui Dumnezeu, a făcut din temniță prag către Împărăție și din moarte mărturisire a Vieții.

Sfânta Evanghelie relatează că Irod „a trimis și a prins pe Ioan și l-a legat în temniță, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase” (Marcu VI, 17), iar Sfântul Ioan i-a spus fără ocolire: „nu-ți este îngăduit să ai pe femeia fratelui tău” (Marcu VI, 18). În aceste câteva cuvinte se întâlnesc două lumi duhovnicești opuse: de o parte, puterea care încerca să-și legitimeze dorința prin autoritatea pe care o deținea; de cealaltă parte, glasul profetic al celui care nu recunoaște nicio autoritate omenească atunci când aceasta se ridica împotriva poruncii lui Dumnezeu.

Irod nu este prezentat ca un om cu totul lipsit de conștiință. Dimpotrivă, Sfântul Evanghelist Marcu spune că el se temea de Ioan, „știindu-l bărbat drept și sfânt”, îl ocrotea și, „auzindu-l, multe făcea și cu drag îl asculta” (Marcu VI, 20). În Irod vedem chipul omului care dorește, într-un anumit sens, și adevărul, și păcatul; dorea să-l audă pe Sfântul Ioan, dar nu dorea să renunțe la Irodiada. 

Irodiada, în schimb, nu a acceptat mustrarea și nu a dorit vindecarea, ci eliminarea celui care descoperea rana. Sfântul Evanghelist Marcu spune că ea „avea ciudă pe el și voia să-l omoare, dar nu putea” (Marcu VI, 19). În contrast cu Irodiada, Sfântul Ioan nu a urât persoana, ci a mustrat păcatul. Cuvântul său — „Nu-ți este îngăduit” — a fost sever, dar nu a fost izvorât din ură. A fost cuvântul care a preferat să pună înaintea împăratului adevărul vindecător. 

Sfântul Ioan Botezătorul a primit moartea mucenicească ca pe încununarea unei vieți închinate lui Dumnezeu. Astfel, cel care Îl arătase lumii pe Mântuitorul Hristos drept „Mielul lui Dumnezeu” și chemase poporul la îndreptarea vieții, a pecetluit prin moartea mucenicească deplină mărturisire a fidelității față de Dumnezeu”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.